Copilarie...

Cat de repede trece timpul...

De la varsta de 18 ani in sus esti considerat deja adult. Cand esti la gradinita vrei la scoala, cand ajungi acolo tanjesti dupa liceu, ca sa descoperi ca liceul are farmecul sau si totusi parca preferi facultatea.

Cand esti copil visezi la povesti cu zane, printi si printese care devin realitate. Toata viata ti se pare atat de roz si gata sa te imbratiseze la primul pas pe care urmeaza sa il faci, gata sa iti aduca un scaun atunci cand nu ajungi sa mirosi florile copacilor primavara.

Cand esti copil toti iti sunt prieteni si totul iti zambeste. Da, te mai cearta, dar uita repede si la fel de repede uiti si tu. Esti imbratisat fara motiv si alintat tot din acelasi motiv inexistent. Si totusi, ti se indeplineste dorinta si ajungi la scoala. Deja pasesti pe o alta carare, totul prinde o foarma, insa nu foarte clara pentru inceput. Bastonase, linute, litere, povesti si totul capata alta dimensiune. Daca te uiti la cerul instelat intr-o noapte cu luna plina, copil fiind, stii ca odata o sa ajungi sa o atingi si nimeni nu iti fura aceasta perspectiva. Jocuri, rasete, clipe fericite, clipe simple si totusi pline de semnificatie. Amintirile ce iti vor da mai tarziu putere.

Usor trec anii de scoala, insa nu constientizezi decat in ultimul an cand realizezi ca tot ce inseamna colegi si profesori va fi schimbat radical. Vine vara, cu nopti scurte si caldute, distractie la mare, apoi incepe si ce ti-ai dorit mai de mult… liceul. O cladire noua, alti oameni care la prima privire par atat de diferiti de tine si inca vreo 15 adulti, fiecare cu alte pretentii. Te inveti si cu cei de acum. Totusi, cateodata tanjesti dupa vechii profesori si vechii colegi, dupa momentele in care intrai in scoala si din 2 pasi ajungeai la clasa ta unde mereu dadeai de chipurile atat de familiare in compania carora petrecusei 8 ani.

Usor trece si liceul. Prin clasa a 10`a incepi deja sa iti faci planuri marete pentru cand vei implini varsta de 18 ani. Gata cu problemele atunci, iti zici. Totul pare mai roz decat la varsta de 5 ani, dar descoperi ca e doar o zi, o zi mai departe de copilarie, o zi mai departe de posibilitatea de a atinge luna. Usor trece ziua si nimic nu s-a schimbat. Dar toti te intreaba “Cum e la 18 ani?”… mai sumbru ca la 5, mai dureros ca la 14 si mai greu ca la 17. Oare cum o fi la 30?

Copilaria o pierdem dorind sa crestem cat mai repede, iar cand crestem indeajuns realizam ca nu se mai poate da timpul inapoi. Si cu toate astea, avem o copilarie, dar nu a noastra ci a unei parti din noi, o parte ce iti aduce aminte cum era, care te roaga sa-i citesti povesti, facandu-te sa iti aduci aminte de glasul mamei cand iti citea, o parte care te cheama sa stai si sa te uiti cu el la desene animate, o parte care te indeamna sa nu uiti complet ce a fost si care e acolo sa trezeasca copilul din tine cand te pierzi in lumea posomorata de zi cu zi…

Din cand in cand, ti se face dor, dar stii ca timpul nu il poti da inapoi, trecutul nu il poti schimba si nu ai ce face, decat sa te bucuri de amitirile ramase...