Regret

[Hraneste`ti orgoliul si cu acest post!]


Ar apune soarele in mine daca as indrazni sa recunosc inca odata asta. Il iubesc atat..
Nu mai pot gandi astfel de prostii, trebuie sa imi revin si sa privesc in realitate, sa imi revin din gandurile mele ce nu mai au acum nici un sens. E atat de tarziu, si cu cat mai trece o secunda devine si mai imposibil, iar cu cat imposibilul creste imi dau seama ca e tot mai tarziu.
Se cutremura in mine amintirea sa, o imagine difuza ce imi mai fulgera mintea si imi strabate intregul corp, nici macar nu mai tin minte tot, il vad pal..oare de ce? Probabil pentru ca in ziua de azi refuz sa il mai privesc, inchid ochii la fiecare persoana care imi aduce aminte de el. Si din fiecare iubesc partea sa, ochii imi sunt insetati de dor, l`ar cauta in orice colt daca le`as permite sa fie deschisi. Dar nu, eu ii condamn la tulburatorul intuneric.
Si ma zbat fara lumina, pendulez intre imaginatie si realitate, totul a decazut in haos, tot ce era normal a devenit interzis si toata nebunia o percep ca a fi ceva normal. Caderea mea in aceasta usoara nebunie s`a facut de`a lungul timpului, in atatea zile departe de el. Am putut trai atata timp fara aceasta prezenta, nici macar nu stiam ce e singuratatea sau ce insemna a avea pe cineva alaturi. Acum de ce acest lucru devine insuportabil, de ce am permis sa imi intre in sange aceasta persoana si am ales sa fiu dependenta de parfumul lui? Dulcele sau parfum ce il simteam chiar si atunci cand era departe de mine, atat de usor mi se imprima in piele si il absorbeam cu pofta cu fiecare por, nu era adiere de vant care sa nu ma faca sa inchid ochii si sa il simt. Si inca il simt, e peste tot...
Poate ca e o obsesie, o dorinta de a recupera ceea ce am pierdut odata. Totusi, nu ti`as face rau pentru a`mi corecta eu greselile. Fericita as fi numai simtindu`te fericit. O cruda`mi apsare si nelinsite inlatur`o tu caci imi detii puterea. Tanjesc dupa o mangaiere si as muri intr`un ultim sarut..caci viata ar putea sa imi curga iar prin vene.
Te venerez in durerea mea si mi se pare ca esti ultima sansa de scapare din aceste lanturi in care m`ai inrobit. De ce a fost atata lume care sa ne desparta, dar mai ales de ce nu am continuat sa luptam, de ce ai renuntat la aceasta lupta pentru fericire si ai ales o alta cale?
Scapare nu as gasi in alta parte, nici macar nu caut, dar ma arunc in orice val ce mi se pare speranta. Si ma oblig sa il ador, poate asa voi putea sa imi iau zborul din colivia ruginita in care ma aflu. Nu mai pot merge pe aceleasi carari si calca pe spinii ce imi adancesc ranile tot mai mult, orice poarta vad, sper scapare, mi se inchide in fata`mi cand mai am de facut doar un pas.

E prea mult. Trebuie sa imi uit acest gand, trebuie sa ingrop amintirile ramase si peste acea tarana a sufletului meu sa zidesc o alta viata care sa imi audca mai multa satisfactie. Am sa uit tot, chiar daca acum nu pot, pentru ca stiu ca timpul vindeca multe chiar de ar fi insasi viata. Am sa doresc sa fiu vindecata, sa mi se dea aripi pentru a zbura din propria temnita. Am sa imi uit durerea si am sa o uit undeva in mine, intr`o margine de suflet pentru a putea lacrimile sa se prelinga in necunoscut si sa devina uitate.